Azotul și sulful au multe în comun. Aceste elemente se completează reciproc deoarece influențează mai multe procese fiziologice comune, cu un rol esențial în sinteza proteinelor. În proteine pentru fiecare 15 părți de azot există o parte de sulf fapt ce arată că raportul N: S este de obicei 15:1 pentru majoritatea culturilor, dar poate fi mult mai mare pentru unele culturi (de exemplu, rapiță).
În concordanță cu „teoria minimului”, prea mult azot induce un deficit de sulf și, în mod analog, un deficit de sulf limitează absorbția azotului. Prin urmare, o aprovizionare adecvată cu sulf crește eficiența utilizării azotului.
Deoarece azotul și sulful au procese fiziologice comune, ele prezintă simptome comune de deficiență. Îngălbenirea plantelor este principalul simptom, care începe de la vârful frunzei spre bază pe frunzele inferioare (mai bătrâne) atunci când este vorba de deficiență de azot, în timp ce deficiența de sulf este observată mai întâi pe frunzele tinere.
